Dintotdeauna, romanul s-a considerat o gazda desavarsita. S-a scris o intreaga literatura despre cumsecadenia, ospitalitatea si generozitatea lui.
Venind dintr-o istorie plina de cotropiri si lupte pentru dezrobire, nu e de mirare ca romanul considera un miracol faptul ca si-a pastrat, fie si superficial, instinctul de gazda, instinct pe care a inceput sa-l considere a doua natura. Tocmai de aceea, poate, cand Romania este sfatuita sa parieze pe turism, oamenii obisnuiti par nemultumiti de meschinaria unui asemenea viitor. Turismul este considerat un fel de copil usor degenerat al ospitalitatii noastre traditionale. Cine stie, poate ca e vorba de sentimentalismul nostru de gazda, exploatat in scopuri mercantile.
Romanul nu crede nici azi ca exista gazde care fac bani buni din arta de a fi ospitalier. Ca poti trai, si inca bine, din asta. Nu o data ospitalitatea e chiar mai importanta ca peisajul din fundal. Faptul ca romanul, desi mereu bucuros de oaspeti, ignora principiile simple ale unei ocupatii atat de umane cum este ospitalitatea, nu poate sa nu se intoarca impotriva lui. An de an, turismul romanesc e tot mai aproape de dezastru, in beneficiul destinatiilor exotice, care costa la fel de mult sau chiar mai putin. Si, spre bucuria vecinilor nostri bulgari de care, desi ne leaga o plaja, ne desparte un ocean in privinta turismului.
Problema este ca romanul, atat de priceput ca gazda, este un ageamiu cand e vorba sa devina musafir. Nu stie ce si cat sa ceara pentru banii lui, nu citeste bine contractul semnat cu agentiile turistice. Vrea prea mult sau prea putin pentru banii dati. Iar cand e vorba despre turismul romanesc, e vindecat, nu vrea mai nimic. Prefera alte destinatii. Daca-l intrebi, nu prea mai are incredere in calitatile de gazda ale concetatenilor. Are motive nenumarate sa se fereasca si doar cei care nu au fost de curand pe litor
