Veche de aproape sase sute de ani, curata si tihnita ca o casa taraneasca din Transilvania, manastirea de suflet a motilor e mai pretioasa ca aurul.
Comoara manastirii Lupsa nu e de aur, dar e mai pretioasa ca aurul: o bisericuta de lemn varuit, acoperita cu sita, ce sta ascunsa intr-o padurice de brazi batrani si indesati, prin care cu greu se strecoara o raza de soare. Vazand-o, e cu neputinta sa nu o indragesti. Seamana cu o casa taraneasca din Transilvania, curata si plina de fala in simplitatea ei. Usa de la intrare, joasa si ingusta, te obliga sa te apleci dintru inceput, amintindu-ti de calea cea ingusta a Imparatiei lui Dumnezeu, pentru ca apoi sa-ti apara in fata superbul iconostas, impodobit cu praznicare si icoane imparatesti, vechi de sute de ani, infatisand chipuri de sfinti si apostoli, intr-o aura stralucitoare in relief, pe un banuit fond stelar de albastru, argintiu si verde. Cu adevarat, o comoara!
In postul Sfintei Marii, manastirea Lupsa pare pustie. Calugarii postesc si se roaga, pierduti prin chilii sau ascunzisuri doar de ei stiute. E o obste mica, de zece monahi. Dintre ei, doar fratele Cornel a ramas in ascultare, sa intampine pelerinii si sa le vorbeasca, usor stingher, despre vechimea bisericii, inaltata pe la 1429, si de valoarea artistica a icoanelor din altar. Pictata si in exterior, la origini, astazi s-au mai pastrat numai scena Judecatii de Apoi (poate cea mai importanta pentru lumea de astazi, care isi sterge din constiinta pacatele) si cativa prooroci.
Fratele Cornel e tanar. Cu alura lui de adolescent, reda monoton si repede multime de informatii istorice, din care cu greu razbate iluminarea mistica a primilor ctitori, cneazul Candea si Ioan Gyulai Batranul, sau suferinta ortodoxa, in fata asediului calvin, cand episcopul unit Petru Pavel Aron l-a implorat in genunchi pe generalul Bukow sa crute de foc si dist
