COTIDIANUL DETENTIEI Numerosi detinuti nici nu realizau ce li se intampla, cu ce gresisera. Mai ales taranii si femeile.
Dupa 1989, detinutii politici din anii â50-â60 au avut ocazia sa-si spuna suferintele in interviuri sau lucrari memorialistice. Uneori au vorbit si fostii directori de inchisori sau personalul insarcinat cu "educatia politica". Printre acestia este si Gheorghe Nicolaita, fost director al Penitenciarului Arad, secretar al Comitetului de partid si sef al Serviciului cultural educativ la aceeasi inchisoare intre anii 1961-1964.
TARANCI IN INCHISORI. Emotionante sunt povestile tarancilor, majoritatea fara stiinta de carte, care s-au trezit lipsite de libertate pentru "uneltire contra regimului popular", infractiune care nu le spunea nimic. Gheorghe Nicolaita isi aminteste: "Tarancile au avut un regim special printre celelalte ceriste (contrarevolutionare - n.n.): nu au fost duse niciodata la munca. Izolarea ce s-a facut pentru ele a fost atat de mare, incat nu am avut voie nici sa le scoatem la lucru. In vreo trei-patru camere au stat continuu toate cele vreo 100 de femei. Singura activitate ce s-a facut cu ele a fost aceea de alfabetizare. Eu nu am avut calificarea de invatator, dar am fost desemnat sa le invat sa scrie si sa citeasca. A fost un curs de alfabetizare simpla, care a durat cam un an, dupa care au primit diploma de absolvire a patru clase primare. In tot timpul acela nu au stiut nimic despre sotii si copiii lor. Nu au stiut nici macar unde se afla. Ma intrebau: «Domnule, am auzit ca suntem condamnate politic. Ce-nseamna asta?». Le spuneam ca au fost condamnate politic pentru ca s-au manifestat impotriva partidului, a intereselor tarii".
DOAR SPERANTA... Intelectualii au suportat, se pare, cel mai greu conditia de detentie. Fruntasul taranist Ion Diaconescu relata in 1991: "Ca sa rezisti in inchisoare, conteaza mult
