Ocupati cu dosare, intrigi si balacareala de partid, cei 200.000-300.000 de politicieni, lideri de opinie, ziaristi si membri ai publicului consumator de stiri politice au tot mai putina vreme sa ia aminte ce se petrece dincolo de enclava lor mica si guresa, asimilata in mod gresit cu intreaga Romanie. Cum s-ar zice, in tara de dincolo de dosare.
A, reportaje cu apa la genunchi, sentimentalism cu medicamente compensate, comentarii superficiale la cercetari la fel de superficiale pe coruptie - astea se fac intr-adevar. Dar ramai mereu cu impresia ca asisti la foraje intamplatoare in straturi profunde, ce aduc la suprafata doar esantioane mici de realitate. Curentii importanti, de adancime, ne scapa.
Pe la mijlocul anilor ‘90 vorbeam cu cativa colegi est-europeni si ne gandeam ca sansa de viitor a Romaniei ar fi „modelul italian”: daca soarta noastra e sa avem o politica volatila si plina de bufoni, ca in Italia, iar guvernarea sa fie corupta si ineficienta, atunci macar sa nu le mai dam mare importanta, privindu-le ca pe o comedie seara la televizor.
In schimb, sa construim alaturi o societate privata puternica, bazata pe firme, asociatii si liberprofesionisti, toti independenti si cu mandria lucrului bine facut. Ponderea acestei societati private va creste treptat, in detrimentul politicii si guvernarii, care raman astfel doar un rau necesar, un fel de distractie publica platita de la buget.
Au trecut zece ani de atunci si sa recunoastem ca, daca acesta era obiectivul, atunci lucrurile n-au mers prea rau. Politica si-a facut datoria de a ne furniza circul prognozat, desi au fost momente prin 2003-2004 cand ameninta sa vireze in altceva mai sinistru, care ar fi iesit din modelul italian.
Ca si la Roma, pe fundalul general de ineficienta si clientelism, s-au luat cateva decizii corecte si curajoase, desi e de
