Ce faceati, unii dintre dumneavoastra, acum fix 17 ani? Permiteti-mi sa va reamintesc: daca aveati varsta, erati pe stadion sau pe bulevardul principal. La defilare. Fie in coloana ce marsaluia "triumfatoare", cu pancarde, portrete si lozinci in maini, fie pe margine, aplaudandu-i pe cei care marsaluiau. Fie pe gazon, formand litere si cifre din propriile corpuri, fie in tribuna, dand sacadat din palme si, eventual, scandand tot felul de "strigaturi" de genul "Ceausescu - Romania!", "Ceausescu si poporul!", "Ceausescu - Pace!". Iar soarele patriei era, parca, mai stralucitor si batea mai tare, cum - spuneau zvonurile - numai Securitatea mai reusea sa o faca (ultimile informatii din zona Secu spun ca "baietii" nu erau deloc violenti; ba dimpotriva, te luau pe departe si cu frumuselu', incat era imposibil sa te tii de mana si sa nu le scapi un "autograf" pe adeziune). Dar ce-i bucura pe oamenii muncii de la orase si sate cel mai tare si mai tare in/de 23 august? Ca erau scosi de la serviciu si ca, dupa defilarea si gargara de rigoare, mergeau la un mic si-o bere, fie cu colegii, fie cu familia, fie singurei. Pentru elevi si studenti ziua insurectiei Armatei romane insemna sfarsitul unui calvar ce debuta pe la inceputul lunii august, cand erau chemati din vacanta pe stadioanele patriei (adevarat, nu ca sa fie-mpuscati, ca-n China, desi dupa o zi de stat in soare simteai o mare gaura-n cap...). Am prins, elev fiind, vreo trei astfel de "incorporari", si-mi amintesc cum colegi de-ai mei cadeau lesinati, caci ne alergau pana scoateau sufletul din noi, ca sa construim cat mai perfect literele cuvintelor din lozinci. N-am muscat atunci din pamantul tarii si nici din micii de dupa "eveniment", dar ma simteam eliberat, asa cum patria fusese si ea de sub jugul fascist, cateva luni mai tarziu, dar cativa zeci de ani mai devreme, spre fericirea si propasirea intregului nostru