- Editorial - nr. 165 / 23 August, 2006 Duminica torida, undeva, pe glob, intr-o localitate cu oameni mai degraba saraci decat bogati, efect al "politicilor" industriale postrevolutionare, refugiati in racoarea ocrotitoare si sub singurul cer in care mai au speranta - cel pictat pe tavanul bisericii. Ce fel de biserica nu conteaza, atata vreme cat Dumnezeu este Unul, pentru toti, indiferent cum am invatat inca din leagan sa-L numim si sa-L slavim! Intamplarea ce urmeaza sa v-o povestesc, dupa multe ceasuri de ezitari, desi s-a petrecut cu adevarat, va fi lipsita de coordonate geografice si de... nume. Nu din teama de represalii, ci din adanc respect fata de marturisitorii intr-o anumita religie, in frunte cu primul om al locului si cativa dintre cei mai buni prieteni ai mei, care nu merita inca o amaraciune pe langa penibilul in care i-au cufundat trufia pacatoasa si lipsa de diplomatie (ca sa nu-i spunem altfel) ale unui... "pastor". Timpul 1: In biserica arhiplina din localitatea X (in care se vor fi aflat si cativa doritori de a participa la evenimentul cultural anuntat cu o saptamana inainte inclusiv in presa!) - final triumfal de slujba, culminand nu cu "Buna ziua!" ori "Bine ati venit!", ci cu mustrarea (partial indreptatita, dar, evident, nu in public) gen: "La ora asta se vine?". Dupa un silentio stampa (de bun-simt) al oaspetilor, fara a-i prezenta mirenilor, pastorul, desi presat de o cununie ce asteapta la usa, isi continua peroratia despre subiectul ce urma a fi dezbatut de ultimii sositi. Intre altele, prevestind parca furtuna din paharul cu apa, rosteste: "Spun acestea nu pentru ca autorul e de fata. Nu ma sinchisesc de el, am depasit demult aceasta faza!" O racoare stranie pare sa tulbure asistenta. De parca impolitetea n-ar fi fost de-ajuns, a doua oara fiind depasita "faza" - dupa cum se poate concluziona logic -, vorbitorul proclama apoteotic: