Acum câteva zile, am urcat in munti catre retrasa Manastire Frasinei. Urcusul, la inceput dulce, se transforma treptat intr-o buza de drum insemnat de o tablie care anunta cu albastra seninatate: „Sub legatura de blestem de aici femeilor nu le mai este permis a urca“. Schit de monahi pusi sub severa regula a muntelui Athos cel neiubitor de femei, zidurile albe ale Frasineilor stau invelite in lumina de miere divina, o adevarata gura de rai infipta intre munti. In curte, un calugar cocosat cu plete albe ca varul curata ceapa sub ochii rotunzi ai unei baietel lasat peste vara la frati. Mai incolo, asezati in verdele ametitor, doi tineri barbosi si desculti zâmbesc angelic de sub potcapul calugaresc. Decupati din zgomotele lumii de jos, cuviosii calugari se rugau pentru sufletele turmei din vale. Se rugau pentru lumea de jos in care traim noi, turma cea aflata intr-o halucinanta si infinita vidare morala. Lasând constiinta colectiva la bunul plac al omului de tina, fratii aproape sfinti s-au retras in munti, haituti de ispitele societatii glamour in mijlocul careia ar avea mai putina vreme de zâmbete angelice. In timp ce turma bântuie pe maidan, versantul monahal al ortodoxismului românesc trimite din timp in timp ravase neintelese catre vale. Nefericite sunt zilele in care calugarul, de frica murdaririi, nu se mai scoboara in noroiul omului de rând. Omul acela care asteapta de la Biserica sa o voce bubuitoare si o prezenta cioplita in verticalitatea stâncilor printre care inteleptul monah traieste. Mai des vedem un strut ciugulind din palma unei blonde scolarite decât un calugar predicând cu har si intelegere unei clase de liceeni. Caci astazi, monahul ortodox incremenit pe vârful pacii sale launtrice asteapta imperturbabil ca noua, oitelor sale ratacite, sa ne creasca aripi. In celalalt colt de Europa, catolica de aceasta data, pe locul 3 in topul celor mai mari franc