Putem spune, fara sa gresim, ca din noiembrie 2005 pina la mijlocul lui aprilie 2006, Franta a fost tulburata de o serie de miscari sociale al caror centru de violenta l-au constituit mai intii „revoltele de la periferie“, apoi „revolta studenteasca“, a tinerilor someri din periferiile marilor metropole, apoi aceea a unei generatii de elevi si studenti. in plus, mi se pare ca am comite o dubla eroare daca, pe de-o parte, nu am aminti votul negativ dat de alegatorii francezi referendumului in chestiunea Europei din mai 2005 si daca, pe de alta parte, am stabili o identitate intre miscarea studenteasca din mai 1968 si aceea a studentilor anti-CPE din aprilie 2006.
in primul rind, ar trebui reamintite evenimentele sau cel putin aspecte ale acestor evenimente care, dincolo de extraordinarul speculat de presa, mi se pare ca emana prin derularea lor semnificatii dintre cele mai puternice. Este, cu siguranta, o problema de alegere; dar oare nu se intimpla astfel de fiecare data cind e vorba de lucruri umane, din clipa in care renuntam sa le transformam in obiecte pure, determinate de un subiect omnipotent, intarit de increderea sa in adequatio res ad intellectum?
Pentru a intelege ceea ce diferentiaza si ceea ce uneste evenimentele din noiembrie 2005 si cele din martie 2006, as aminti urmatoarele actiuni:
a) in noiembrie 2005, grupuri importante de tineri (uneori chiar fete) de la periferie, care includeau negri de origine africana, ai caror parinti sau bunici venisera din Magreb, tineri – mai putin numerosi – de origine chineza si, in nordul Frantei, in cartierele marginase din Lille, Roubaix, Tourcoing sau Dunkerque, etnici francezi – au incendiat mai multe masini, magazine, reprezentante auto, autobuze, scoli, cladiri publice apartinind municipalitatii sau administratiei regionale. Mai mult, ei au aruncat cu pietre si au atacat politia, agresind
