Viata celor care scriu despre literatura devine din ce in ce mai complicata, pe masura ce autorii se amuza inventind strategii din ce in ce mai complexe de deturnare de pe drumul cel simplu al fictiunii. Si se vede treaba ca blestemul cel mai cumplit ce se abate de citiva ani asupra cronicarilor literari poarta un nume pe cit de lung, pe atit de, aparent, inofensiv: autofictiunea.

Lumile literare sint, de regula, destul de mici, mai ales cind e vorba de literaturi nationale, motiv pentru care, de obicei, cronicarii cunosc destul de multe despre destul de multi scriitori pentru a decoda cu destul de putin efort elementele biografice de cele fictionale. Dupa care intervine dilema critica: in ce masura identificarea situatiilor si personajelor reale face parte din grila de receptare impusa de text, si in ce masura aceasta identificare face parte din seria picanteriilor de care cititorul obisnuit poate fi scutit?

Iata o problema pe care multi dintre recenzentii ultimei carti a lui Cezar Paul-Badescu (Luminita, mon amour), de pilda, n-o vor putea rezolva prea usor. Nu cu mult mai usor decit au reusit s-o faca, intr-o situatie mult mai putin controversabila, colegii lor maghiari, pusi in fata unui roman ca Tihna lui Attila Bartis (cazurile sint comparabile, de vreme ce trateaza momente limita, chestionabile moral, din viata autorilor).

Toata lumea stie ca Tihna e o opera de autofictiune, ca povestea de familie a lui Andor Weér e chiar istoria personala a lui Bartis, ca personajul Rebeca Weér e construit dupa tiparul mamei scriitorului, ca, pe scurt, in romanul acesta e tot atita fictiune cita realitate. Ceea ce salveaza, totusi, cronica unei traduceri de multiplele capcane teoretice si deontologice ale cronicii de intimpinare e distanta aseptica pe care-o impune transpunerea dintr-un mediu cultural intr-altul: in fata excelentei versiuni rom