Intre fostele tari socialiste, Romania a pornit la drum in 1990 cu cele mai mari sanse de a se reforma rapid, de a atinge in scurt timp pragul unei economii de piata functionale si al unei restructurari sociale moderne. Nu-i lipsea nimic, de la resurse ale solului si subsolului si potentialul agricol si turistic, la posibilitatea contractarii rapide, neavand povara unor datorii externe, de credite pentru lansarea unor industrii viabile. Mai avea nevoie doar de un legislativ capabil si de o administratie onesta si competenta. Pe care electoratul s-a tot straduit sa si le gaseasca.

Si unde a ajuns Romania? Din mai toate punctele de vedere, dar mai cu seama ca nivel economic, cu ecou direct in cel de trai, se taraste in coada unei Europe care o va primi cam de sila, insa cert din interes, intr-o uniune care intr-o prima etapa, de destul de lunga durata, nu va aduce populatiei prosperitate, ci chiar accentuarea privatiunilor. E de vina acel popor “stupid” al lui Brucan pentru irosirea a 17 ani, pentru risipirea unor resurse imense, pentru acumularea fara efect pozitiv pe potriva a unor uriase datorii externe? Sigur ca nu.

In tot acest rastimp tara a fost condusa si gestionata de cinci legislative, trei presedinti si sapte guverne. O lista cu vreo 2.500 de politicieni, care, cu nesemnificative exceptii, s-au batut aprig sa se catere la carma, care au promis marea cu sarea si s-au agatat cu ghearele si cu dintii de fotolii, de fapt de privilegiile pe care li le-au adus acestea. Pentru ei, pentru neamurile si clientii lor. Lor trebuie sa li se impute stadiul slabanog al economiei, ei alcatuiesc o lista, tot e la moda, de lustrabili postdecembristi vinovati de a fi erodat potentialul unei tari pe care au mintit-o.