În conversaţiile cotidiene auzi rareori altceva decât cuvinte mânioase la adresa medicilor. Imediat se găseşte un binevoitor să-ţi înnegrească la repezeală portretul unui medic anume sau să-i facă praf pe toţi la grămadă, să se plângă de ceea ce i s-a întâmplat lui personal sau unui bun amic sau amicului unui amic, atunci când a intrat pe mâna doctorilor. S-ar zice că pregătirea medicală nu-şi mai are rostul, din moment ce tot omul de pe stradă se pricepe şi ştie soluţia la orice boală mult mai bine decât cei care au în urmă ani lungi de facultate, de rezidenţiat, de experienţă în clinici şi spitale. Deşi se întâmplă cam la fel cu toate meseriile (ajunge să te gândeşti la ce se spune despre tagma profesorilor, a avocaţilor, a inginerilor, a arhitecţilor, a criticilor literari etc.), în cazul medicilor injuria nemeritată mi se pare mult mai dureroasă decât în orice altă meserie.
Zilele trecute am citit o carte-interviu pe care pur şi simplu n-am putut s-o las din mână şi care m-a făcut să mă gândesc din nou, cu uimire, la viaţa de sacrificiu liber asumat a medicului, şi anume în varianta ei cea mai dură: meseria de chirurg. Intervievatul este doctorul Dan Setlacec care răspunde întrebărilor avizate şi adesea incomode ale unei colege de breaslă, doctoriţa anestezistă Dora Petrilă (Dan Setlacec, Amintiri. Mărturii.Opinii. Interviu realizat de Dr. Dora Petrilă, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000). Pe doctorul Setlacec îl ştiam numai după faimă şi, ca invitat la una din Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, îl admirasem pentru aceleaşi lucruri care te izbesc şi în această carte: o personalitate carismatică, şi o francheţe sută la sută, cum numai o fire independentă îşi poate permite. Dan Setlacec ştie să povestească şi, dacă n-ar fi ales cariera de medic, poate că ar fi putut aspira la meseria de scriitor, de romancier, pentru că personajele lui "au carne", au for