De-a lungul şi de-a latul ultimilor trei luştri, am întîlnit oameni ce-au avut odată convingeri legionare sau comuniste. Bănuiesc că şi dvs. vi s-a întîmplat acest lucru. Nici nu ştiţi cît de plin(i) de şansă am fost. Oamenii cu astfel de convingeri s-ar putea să fie în viitor tot mai puţini - dacă totul va merge bine în ţară. Dacă nu vom merge spre bine, atunci extrema va fi tot mai lată - aşa că, de la un moment încolo, nu veţi mai sesiza diferenţa.
Prin natura profesiei şi specializării, am petrecut mai mult timp în compania unor foşti comunişti, unii dintre ei cu funcţii serioase în aparat. Am întîlnit dintre cei vechi, din a doua generaţie a comunismului autohton (prima fiind - să zicem - cea a fondatorilor din 1921-1922): oameni care aveau - devreme în anii â30-â40, mai înainte de intrarea Armatei Roşii în Bucureşti - convingeri înalte şi nobile despre o posibilă lume fără exploatare şi fără prăpăstii sociale, ci cu un surplus de dreptate şi justiţie socială. Marele sovietolog, Richard Pipes, spunea undeva că "meritul" istoric al lui Lenin a fost acela că l-a spînzurat cu capul în jos pe Clausewitz, demonstrînd că - pentru bolşevici - politica este continuarea războiului cu alte mijloace. Ei bine, veteranii - de care vorbesc eu - nu aveau idee de aceste acrobaţii. Pentru ei, Lenin era un om al păcii şi apostolul unei lumi noi. Unii dintre ei erau evrei, alţii erau români sau maghiari. Ceea ce mă interesează aici nu e etnia lor (repudiată, ca neimportantă, de convingerea lor), ci naivitatea, idealismul sau romantismul ce însoţesc, de regulă, credinţa în materializarea unei utopii.
Unii dintre ei au animat presa "progresistă" a ultimilor ani â40 sau au cerut "adevărul integral" prin anii â50 sau încă mai apărau "independenţa" României prin vara lui â68. Ei credeau - şi au acţionat, o vreme, în virtutea acestei credinţe. Au oglindit auri
