In vecini, pe o strada marginita de blocuri cenusii, ca mai toate strazile din tara noastra, s-a deschis o noua microintreprindere.

La concurenta cu birourile notariale, acest soi de initiativa economica privata pare sa fie ori foarte profitabila, ori foarte necesara, ori de nestavilit in visele de bunastare pe care le hraneste.

Este vorba de o casa de amanet. Comisionul este de 0,8 la suta. Aceasta lamurire este partea cea mai vizibila din anuntul lipit pe geamul apartamentului de doua camere, parter, care candva fusese proprietatea unui rafinat si bizar intelectual, traducator de poezie in forma fixa.

Traducatorul a plecat sa traga mata de coada in Peninsula Iberica, iar apartamentul a devenit rand pe rand gogoserie, minimarket alimentar, pravalie cu haine second hand si acum, in sfarsit, ceea ce inseamna poate o aducere in realitate, casa de amanet. Alaturi de casele de schimb valutar, aceasta excrescenta a initiativei private a fost cea mai vizibila schimbare de peisaj din realitatea imediata inca din primele luni, daca nu saptamani, de dupa 1990. Amanetul este ultima solutie a familiilor scapatate de a pastra aparentele. Cel putin asa ne spun clasicii, de la Balzac la Dostoievski. Dupa amanet nu mai exista decat cimitirul saracilor. Dar asta se intampla doar intr-o societate cu reguli, adica o societate de tip clasic. La noi, amanetul este cea mai populara forma de creditare, de imprumut, dar nu pentru pastrarea aparentelor, ci pentru viata ca supravietuire.

Exista o intreaga filosofie a amanetului, din care voi desprinde doar o singura invatatura: nimic din ceea ce a fost amanetat nu se mai intoarce intocmai si, mai ales, nu se mai intoarce in aceeasi realitate. Chiar despartirea de obiecte, fiinte sau suflete ce fac substanta acestui tip de tranzactie duce la modificari substantiale si de neindreptat in relatia sinelui cu sine si a sine