"Dacă lumea anului 2000 va arăta aşa cum mi-o imaginez, atunci la toate intersecţiile marilor oraşe ar trebui să se găsească o sculptură de Brâncuşi" - scria Paul Morand într-o cronică de la începutul anilor 1930. Cel care s-a lăsat mai tîrziu înfăţişat într-un bust de Arno Breker şi a sfîrşit prin a face cele mai sumbre previziuni despre finalul secolului XX, dorea, cu puţin înainte de moarte, ca anul 2000 să fie pragul dincolo de care jurnalul şi corespondenţa sa vor putea fi publicate.

Am recitit, de curînd, cele două volume care adună, în 1700 de pagini, notele zilnice ale lui Morand, dintre 1968 şi 1976, tipărite acum cinci ani de Gallimard. Un text hibrid, în care domeniul observaţiei cotidiene este invadat de o memorie proliferantă şi mobilă, căreia actualitatea îi furnizează pretexte şi stimulente. Jurnalul din ultimii opt ani de viaţă ai octogenarului Morand, stranie dovadă de vitalitate, fie şi numai prin dimensiunile sale, ţine, pînă la un punct, locul memoriilor.

Memoria lui Morand, cu predilecţia sa pentru perioada dintre ajunul primului război mondial şi sfîrşitul celui de-al doilea, evoluează esenţialmente în registrul anecdoticului, adesea instructiv, uneori savuros atunci cînd nu alunecă în indiscreţii veninoase sau chiar sordide. De la Sarah Bernhardt, evocată cu admiraţie, Diaghilev sau Stravinski, la amintirea lui Proust, în intimitatea căruia s-a aflat şi care i-a prefaţat primul volum de nuvele, de la Coco Chanel, surprinsă în plină atmosferă de années folles, la Gide, Cocteau sau Jean Giraudoux, fără a mai pomeni oamenii politici şi figurile, azi uitate, ale Parisului monden din anii 1920, jurnalul acumulează personaje şi situaţii care i-ar fi permis lui Morand să scrie propria sa Recherche du temps perdu. Fidelitatea faţă de această lume dispărută, stimulată de un prezent pe care Morand îl detestă pînă în cele mai mărunte deta