Tin minte ca, in urma cu cativa ani, m-au facut curioasa in repetate randuri acele colectii de CD-uri promovate de programele internationale de televiziune in care se identifica o stare de spirit sau o ambianta aparte. Sub un titlu generic se lansa astfel o colectie de albume cu muzica clasica, prezentata atractiv publicului mai putin avizat din domeniu.
Eram convinsa de pe atunci ca acei oameni care resping muzica clasica apriori vor gasi poate o deschidere in aceasta directie ascultand aceste CD-uri pe post de muzica ambientala si vor prinde astfel gustul unui gen muzical pe care cea mai mare parte a publicului il cunoaste prea putin. In paralel, aveam sa constat un fenomen aparent paradoxal. Cu exceptiile de rigoare, exista o larga categorie de intelectuali, reprezentanti ai uneia sau alteia dintre ramurile culturii, care in materie de muzica au gusturi cat se poate de diverse si prezinta o teama maladiva in fata muzicii clasice, pe care de cele mai multe ori nu o inteleg si, in consecinta, nu o accepta.
Bune pentru a fi folosite si ca un fel de "medicament" pentru aceste persoane, am descoperit pe piata romaneasca - mai tarziu decat ma asteptam, este adevarat - o serie de CD-uri care se apropie de ceea ce vazusem eu promovat cu o vreme in urma la televizor.
Cea mai impresionanta dintre acestea este colectia intitulata extrem de plastic Cele mai iubite 150 de piese clasice. Trecand peste titlul usor simplist, trebuie sa recunosc ca selectia realizata pentru cele sase CD-uri este gandita dupa cele mai stricte reguli ale marketing-ului si poti descoperi aici lucrari de la Mica serenada de Mozart la Aria de Bach, de la Ave Maria de Schubert la Primavara din Anotimpurile de Vivaldi, de la Dansul sabiilor de Haciaturian la Bolero de Ravel, in interpretari viabile.
Chiar mai aproape de ceea ce stiam eu se gaseste colectia numita Pace si armonie (
