Elegiile negre

- Apocalipsa nebunilor -

I

Mă agăţasem de acest colac de salvare,

pe care-l numisem orgoliu.

îl purtam la gât ca pe un colan.

îl purtam ca şi cum prin el alergau

litere de mercur, ca şi cum, prin el,

aş fi putut reda echilibrul lumii.

Dar înainte să mă sufoce, l-am aruncat

mulţimii dezlănţuite.

înnebuniţi, indivizi şi-l tot disputau,

până când colanul nimeri la gâtul

nebunului cetăţii.

II

Pe strada aceasta, surpată de muzici ciudate...

Pe strada aceasta, unde paşii mei au fost

îngropaţi de umbră, se petrece ceva.

A dispărut de mult insul ce mă obseda şi eu

îl tot caut. Oamenii, gurile rele spun că

a fost ucis de aplauze.

Aş fi vrut să-i spun, da, aş fi vrut să-i spun

ce mult l-am urât.

Dar a scăpat de această pedeapsă.

III

...Şi femeia, femeia care îşi tot căuta

feciorul, unicul ei fecior, află că, în

mulţimea degringolată, fiul ei fusese

decorat cu un glonţ în frunte de un lunetist.

Izbucni în lacrimi, izbucni în lacrimi

şi un zâmbet nefiresc îi răsări pe buze.

Desfigurată, murmură: Am zămislit un nemuritor...

IV

în asfaltul nemărginit,

ploaia desenează portrete, figuri uitate

de demult, oameni ai peşterilor parcă.

Un idiot cântă la trompetă, tresar vitrinele,

iar o târfă nedomolită îi spune

că i se va dărui în această noapte.

Dar el cântă şi, la un moment dat,

începe să ţipe: Mă prăbuşesc, mă prăbuşesc

în această goarnă furată!

V

Culoare, săli vaste, unde,

în loc de tablouri,

erau agăţate doar pen