Cam acum şase luni, m-am dus în Parohia St. Bernard împreună cu Jason, cameramanul meu, să-mi iau şi eu porţia de imagini cu dezastrul pentru documentarul pe care îl fac şi care este cu totul diferit de documentarele pe care le-au făcut sau le fac alţii. Fiecare a cincea persoană din New Orleans fie că-şi face, fie că participă la facerea unui documentar. Sîntem ca triburile de pe Amazon ale căror familii sînt compuse - se zice - din mamă, tată, copil şi un antropolog.

Am ales ca ţintă pentru prima noastră incursiune de jaf imagistic un vas de prins creveţi, eşuat în Parohia St. Bernard Parish, care a fost cărat pe uscat, preţ de cîteva străzi, înainte de a se trosni de o casă şi de a se propti acolo, platformă şi adăpost pentru ştirişti. Pe peluza din faţa casei era un Moş Crăciun de plastic, spart acum şi pus în umbră de imensul vas pescăresc, şi cîteva cărţi de şcoală fleşcăite. M-am aplecat să examinez un caiet de şcoală ale cărui pagini erau răsfirate de vînt şi am observat că este caietul de teme al unui elev de clasa întîi, iar pagina la care mă uitam avea pe ea, scrisă cu o caligrafie de copil, o poezie cu titlul Îl iubesc pe Moş Crăciun. Vă asigur că nu glumesc. M-a mişcat profund. Am citit poezia cu voce tare şi o lacrimă, la care nu mă aşteptam, mi-a ţîşnit pe obraz. Sper că Jason a reuşit să ia un prim-plan.

Cînd m-am ridicat, două femei, care purtau tricouri pe care scria Make Levees not War ("Faceţi diguri, nu război"), au venit către mine şi am intrat în conversaţie. Mi-au spus că aveau case pe strada aceea şi că era prima oară cînd veneau acasă, de la Dallas, după furtună. Le-am întrebat cît de tare le-au fost lovite casele şi mi-au spus că nu s-au dus încă să le vadă, că s-au oprit să vadă întîi vasul de pescuit creveţi pentru că îl văzuseră la ştirile naţionale. Una dintre ele spunea că îi este frică să vadă ce a mai rămas din casa