Poezia Martei Petreu impresionează, ca o tornadă care ridică maşini şi case în văzduh, dar nu emoţionează. Vehemenţa ei constituie aproape exclusiv un spectacol de elocvenţă.

Faptul este foarte evident în cel mai recent volum al hiperinteligentei eseiste de la Cluj, Scara lui Iacob. Acest volum ilustrează radicalizarea atitudinii lirice, conţinând poeme în care contestarea ordinii lumii ajunge la paroxism. Protestul este atât de îndrăzneţ şi de energic încât face parcă să se zguduie eşafodajul însuşi al ideii de divinitate. Teoretic, ar trebui ca o asemenea dezlănţuire de energie negatoare să aibă un mare ecou în sufletul cititorului. Şi totuşi, nu se întâmplă aşa. Cu toată anvergura lui, discursul acuzator şi revendicativ nu reuşeşte să înduioşeze nici măcar cât lacrimile unui copil căruia părinţii refuză să-i cumpere un balon.

Rechizitoriul Martei Petreu la adresa lui Dumnezeu pare mai degrabă asurzitor decât convingător. Şi uneori devine chiar antipatic, prin înverşunare, printr-un fel de monopolizare a microfonului poeziei, care începe să scoată un şuierat strident.

Principala problemă o constituie absenţa umorului. Nu este vorba, bineînţeles, de absenţa glumelor, a ironiilor, a jocurilor de cuvinte, ci de absenţa unui sentiment al relativităţii ideilor, caracteristic marii poezii. Marta Petreu îşi ia prea în serios lamentaţia metafizică şi tocmai de aceea o teatralizează, îi anulează omenescul. Magda Isanos, când îşi deplânge dispariţia iminentă, o face într-un mod jucăuş, bucurându-se copilăros-tragic de soarele care încă îi scaldă faţa. Pentru ea moartea nu e numai moarte, ci şi un dar, mai straniu poate decât altele. Ceva poate fi întotdeauna şi altceva. Pentru Marta Petreu viaţa este în mod explicit şi tranşant o eroare, inacceptabilă, detestabilă. Poeta dezvoltă o întreagă stilistică a deziluzionării ultime, a refuzulu