Sporeşte constant numărul celor ce se declară învinşi de războiul româno-român. Viaţa noastră e deformată de patologia unui civism exasperat, prin care ne revărsăm frustrările şi distribuim anateme, fără să putem ajunge, dacă nu la consensul mereu suspectat, măcar la un proiect social cu susţinere majoritară. Însăşi libertatea de exprimare - şi uşurinţa accesului la public - alimentează cacofonia opiniei sau dispersia criteriilor, cu urmarea că opţiunea funcţionează inevitabil ca negaţie: negaţia de sine a indivizilor, pe fondul urii de sine a întregului colectiv. Există în această fibrilaţie o seamă de argumente deopotrivă volatile şi imparabile. Simţim - cred - că ne aflăm la o răscruce majoră. Că "aşa nu mai merge". Mi-e însă tot mai limpede că imperativul schimbării transcende, acum, alternanţa partidelor la guvernare sau încheierea tranziţiei, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană. Alte chemări au rămas nesoluţionate, alte aşteptări îşi caută, de prea multă vreme, întruchiparea. Oricîtă repulsie am resimţi faţă de conţinutul şi actorii din mass-media, nu avem curajul de a ne retrage din acest joc, fără sentimentul că am pierde, ca atare, miza pe care el o maschează: reabilitarea unei societăţi obosite, care poartă sarcina toxică a prea multor aberaţii de principiu. România de astăzi plăteşte frivolitatea de a fi preferat măsurilor radicale - dictate în consecinţa oricărei revoluţii - jumătăţile de măsură ale compromisului facil, asortat cu iluzii iresponsabile. A existat din start nucleul unei opoziţii anticomuniste motivate şi pertinente, dar el a fost constant acoperit prin vacarmul demagogic, întreţinut de fosta nomenclatură. În prezent, centrul opoziţiei faţă de remanenţele comunismului s-a deplasat dinspre elita de tip nicasian către noile elite administrative şi culturale, de formaţie postmodernă şi (preponderent) liberală. Normal ar fi fo