Călătoria de vacanţă
Dacă îţi propui să călătoreşti cu maşina spre vestul Europei şi porneşti din sudul ţării, luând-o prin Caransebeş, aşa cum am făcut eu în această vară, vei trece negreşit prin momente de coşmar. Căci de la Orşova încolo, pe porţiuni tot mai întinse, drumul este din ce în ce mai prost, este zdrenţuit / ciuruit / harcea-parcea, atingând între Lugoj şi Timişoara nişte inimaginabile culmi ale dezastrului, inimaginabile după aşteptările unei minţi sănătoase. Pe alocuri nici nu mai arată ca o şosea, ci ca un drum improvizat, apărut pe câmp din rularea repetată a vehiculelor pe acolo. Ai sentimentul apăsător că străbaţi un teritoriu tocmai ieşit dintr-un război pustiitor, dintr-un cataclism ciudat. Hârtoapele sunt peste tot, inconturnabile şi tu devii obligatoriu o victimă a lor. Trebuie să fii mulţumit dacă scapi teafăr, oricum maşina ta va avea de suferit. Eu am fost norocos, m-am ales doar cu o anvelopă distrusă, care pur şi simplu a plesnit, s-a rupt, ofrandă adusă uneia din gropile aflate în centrul unei prospere localităţi bănăţene. Dar să luăm seama - această şosea nu e un drum oarecare, lăturalnic, ci una din principalele artere care leagă ţara noastră de Occident! (Vai, de fapt, nu o leagă, ci o separă, fatal!) Evident, orice logică de bun simţ spune că un asemenea drum ar trebui să fie de urgenţă închis şi reparat. Dar la noi lucrurile au derularea lor, care nu ascultă neapărat de raţiune. Şi astfel şirurile de maşini continuă să se strecoare în delăsare şi nervos, torturant, delirant pe drumul ireal.
Ghinionul meu a fost că am ajuns în mari capitale europene, unde la tot pasul ţi se taie respiraţia de emoţie şi de admiraţie în faţa atâtor construcţii magnifice, din toate epocile, construcţii care durează şi vorbesc copleşitor despre vocaţia creatoare ca emblemă a omului. Prin opoziţie, imaginea drumului de miz