* Giulio Leoni, Crimele mozaicului, Editura Polirom, 2006.
Combinaţiile incendiare fac ravagii pretutindeni, de ce n-ar apela şi scriitorii la asemenea formule de succes? O ficţiune ca romanul istoric îşi are publicul său fidel, thriller-ul - alt fel de public, mai numeros şi eterogen; cartea ezoterică - public divers, în continuă creştere. Dar o scriere ce amestecă toate cele trei formule romaneşti reprezintă o lovitură de piaţă sigură, indiferent de eticheta care i se pune: thriller ezoteric sau polar erudit. Există un precedent, Numele trandafirului de Umberto Eco, pe urma căruia vin în şir cărţile unui Arturo Perez-Reverte sau, în formula cea mai comercială, ale lui Dan Brown.
Reuşita lui Umberto Eco a funcţionat ca semnal pentru intrarea universitarilor în arena ficţiunii, ca şi descoperirea unui zăcămînt fabulos, care poate fi exploatat multă vreme şi fără prea multe riscuri, cel al istoriei, cu societăţi secrete, cu personalităţi misterioase, cu evenimente inexplicabile. Cine are deja "la degetul mic" documentarea, familiarizarea cu spiritul epocii şi cu mentalitatea medievală sau renascentistă, dacă nu specialiştii care au răscolit arhive şi biblioteci întregi.
Să nu ne mire aşadar că din acelaşi spaţiu cultural italian se impune o trilogie de Giulio Leoni, avîndu-l ca personaj nici mai mult, nici mai puţin decît pe Dante Alighieri, trilogie din care apare la noi Crimele mozaicului, în Colecţia "Thriller" a Editurii Polirom, tradus de Dragoş Cojocaru (hispanist şi italienist, cu o teză de comparatism literar - Cervantes şi Dante, despre care doar am auzit, dar care îmi stîrneşte o mare curiozitate). Iată-l pe autorul Divinei Comedii în ipostaza de personaj, prior al Florenţei în anul 1300, prins într-o intrigă mai mult ezoterică decît detectivistă: într-o abaţie aflată dincolo de zidurile cetăţii zace cadavrul unuia dintre marii meşter
