Parcurgerea "simpatică" - termen fără nuanţe peiorative, frecvent în prima perioadă a lui Şerban Cioculescu (1902-1988) - a voluminosului şi determinantului op, din 1972, Aspecte literare contemporane, te invită stăruitor, dincolo de nenumărate alte consideraţii la obiect, la o meditaţie aprofundată asupra actului crtic. Care este rostul criticii? Cum se explică autorităţile critice?

Prin ani, un autor de această anvergură rămâne "în preajma" cititorului său, cu atât mai mult dacă acesta este un om de litere, dar şi dacă nu este aşa ceva, ci doar o persoană instruită, doritoare să se îmbogăţească intelectual prin revenirea la consultarea textelor cioculesciene. Comentând aici, în mod preponderent, Aspecte literare contemporane, marea culegere din cronicele, recenziile, foiletoanele, studiile publicate de Şerban Cioculescu între 1934 şi 1947, am în memorie (şi, pe unele, chiar la îndemână!) alte lucrări de seamă ale autorului: Viaţa lui I. L. Caragiale, 1940, Istoria literaturii române moderne, în colaborare cu Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, 1944, precum şi Caragialiana, 1977, Argheziana, 1985, şi altele.

Mai întâi, cine poate fi critic? într-un articol din 1931, "Cuvinte preliminare", pe care Eugen Simion l-a inclus în foarte preţioasa Antologia criticilor români (Editura Eminescu, 1971), Şerban Cioculescu oferă cititorului o incitantă "punere la punct". Plecând de la o prejudecată, conform căreia critica e uşoară în comparaţie cu dificultăţile creatorului (ba chiar că criticul nu este, în principiu decât un scriitor ratat), el răstoarnă injusta formulă:

,personal, înclin a crede tocmai că astăzi orice inteligenţă contemporană e, virtual, capabilă de disciplină critică în sensul cel mai variat şi armonios, şi prin deviere numai, aptă de literatura pură (poezie, teatru, roman)."

Ca atare, "fiecare scriitor valabil