În arşiţa verii şi în foşnetul dosarelor, o ştire a trecut repede prin telejurnale şi a rămas aproape necomentată: în România se înfiinţează Partidul Comunist Refondat. Una dintre multele formaţiuni care stau pe tuşa politicii româneşti, Partidul Alianţa Socialistă, a pornit hotărît pe drumul reîntemeierii: se vor face plenare judeţene, iar în toamnă un congres care va marca schimbarea denumirii şi reintrarea pe scena politică românească a PCR. "Este un proces ireversibil, care nu mai poate fi oprit de nimeni. Vom avea o identitate, va fi un partid inconfundabil" - a spus un vicepreşedinte al noului partid. Dacă în anii ’20, comuniştii români au avut susţinerea Moscovei, reîntemeierea se va face cu sprijinul Partidului Stînga Europeană, care are 41 de europarlamentari. Nimic nu se mai poate face în România fără sprijinul UE, nici măcar un nou-vechi partid comunist. Constituţional, totul e în regulă: libertăţile fundamentale permit şi înfiinţarea unui partid comunist. Practic, va fi probabil un eşec: deşi milioanele de membri PCR, de dinainte de 1989, au fost invitaţi să se înscrie în noul partid (promiţîndu-li-se recunoaşterea vechimii!), cu siguranţă oamenii nu vor da năvală către plenarele judeţene, iar Refondatul nu are şanse să intre în Parlament. Dar "procesul ireversibil" (unde am mai auzit eu asta?...) şi promisiunea unui "partid inconfundabil", cu panaş european, sugerează că valorificarea amneziei civice este încă posibilă şi rentabilă, la noi şi în Occident. În România, după ce ne-am îmbătat (sau nu) cu ideea că fostul partid comunist a fost, vorba d-lui Iliescu, "măturat de Revoluţie", am ajuns la concluzia, verificabilă zilnic, că, în urma măturii, urmele comunismului se văd la tot pasul, în comportamente, în atitudini, în modul de a gîndi, în lipsa de reflexe democratice a multora dintre noi. Pe măsură ce UE ne-a făcut rapoarte de ţară tot mai bun