În afara portretisticii, care va avea, în timp, o dinamică imprevizibilă şi spectaculoasă, de căutările din tinereţe ale artistului se leagă încă un gen, la care se va reveni inconsecvent şi care, pînă la urmă, va fi abandonat: peisagistica. Din anul 1932 se păstrează un Peisaj din Caransebeş, o compoziţie austeră ce aminteşte vag de zorii cubismului şi care, este foarte posibil, să fi făcut parte din expoziţia de la Băile Herculane. Chiar dacă acest gen nu va fi unul privilegiat în opera lui Baba, iar Peisajul din Caransebeş este pictat înainte ca artistul să-şi reia studiile de pictură la Iaşi, se găsesc în această lucrare mai multe elemente care caracterizează întreaga operă a lui Corneliu Baba. Este vorba, în primul rînd, de tratarea sculpturală a volumelor, de monumentalitatea compoziţiei şi de purificarea imaginii de orice element anex, accidental sau decorativ. De fapt, Baba nu construieşte aici un peisaj propriu-zis, aşa cum n-o face nici în alte lucrări cu tematică peisagistică, ci încearcă să surprindă şi să redea spiritul ascuns al unui loc, să ",portretizeze" o atmosferă şi să realizeze, finalmente, profilul moral şi psihologic al unui anumit spaţiu. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul lucrării Peisaj, de la Muzeul Naţional de Artă al României sau al Peisajului din Iaşi din 1947, unde elementele descriptive, culoarea locală şi orice altceva care ar putea folosi la identificare lipsesc cu desăvîrşire. Primul este o nocturnă cu un aer romantic, o convulsie bizară de lumină şi întuneric, de cald şi de rece, de negru şi de alb strălucitor, un amestec de măreţie şi de neant, iar cel de-al doilea un joc de volume şi de planuri în care materia grea, verticala fragilă şi anvelopa de aer descriu o atmosferă în acelaşi timp densă, apăsătoare şi melancolică. în această suită a imaginilor peisagistice un loc special îl ocupă peisajele veneţiene, Peisajul din Asissi