Singurul lucru care mă împiedică să mă bucur aşa cum s-ar merita de victoria Stelei este faptul că ea va fi „confiscată” de Gigi Becali şi că cel puţin vreo săptămână nu vom mai avea loc de el, în paginile de ziar sau pe ecranele televizoarelor. Cu cunoscuta sa lipsă de modestie, finanţatorul (?!) Stelei va trage toate foloasele ne(cuvenite) de pe urma acestui succes. Inclusiv politice, formaţiunea sa fiind, deocamdată, cea care furnizează suporterilor săi cea mai mare cantitate de circ posibilă, în condiţiile în care pâinea este aşa cum este. Întrebarea care se pune, firesc, este următoarea: al cui este, cu adevărat, meritul acestei performanţe? O performanţă prin care, din zece în zece ani (până acum, cel puţin) o echipă românească pătrunde în clubul select al Ligii?

Este meritul lui Gigi Becali? Cum ar putea acest personaj lipsit de bagajul cultural necesar, cu o personalitate imprevizibilă şi necontrolabilă, cu mari probleme în relaţiile interumane, să determine un progres - tehnic şi tactic - care să aducă echipa la nivelul fotbalului care se joacă în Europa, pe baza unei experienţe căpătate în dubiosul mediu al campionatului intern? Răspunsul este, surprinzător poate, afirmativ: da! Succesul i se datorează în măsura în care, cu intuiţia specifică psihologiilor de tipul celei becaliene, el a reuşit să scoată, organizatoric, echipa din mediul mafiot al celor cae n-au văzut în ea decât o sursă de a-şi trage bani negri, asigurându-i o conducere unitară şi autoritară, chiar dacă adeseori contestabilă, şi un program de performanţă în care n-au mai contat atât de mult vânzările de jucători. Ambiţiile - adeseori megalomanice - ale patronului unic au constituit premisa acţiunii prin care mai mulţi tehnicieni au reuşit să consolideze calităţile individuale specifice ale jucătorului român pentru a crea din acestea o echipă. Adulaţi, înjuraţi, alungaţi, toţi cei care