Scrisă ca şi precedentele cu o remarcabilă fluenţă a expresiei (de unde un anumit succes de public), "cartea a III-a" a Memoriei ca zestre, producţia autobiografică a Ninei Cassian, cuprinde perioada 1985-2005. Textele sînt redactate în America, consemnînd ceea ce ar fi "o existenţă alternantă şi şovăielnică, marcată de drame şi de surprinzătoare izbutiri". Transplantată la New-York, în septembrie 1985, poeta ajunge din primul moment într-un bun plasament, "în Village, un fel de Quartier Latin al New-York-ului, fieful boemei, al poeţilor şi al pictorilor", cu toate că a trebuit să ceară imediat "o grămadă de reparaţii (uşi care nu se închideau, ferestre care nu se deschideau)". Noul orizont ce i se deschide îi îngăduie, dincolo de cochete momente de dezechilibru (,trebuie să mă port normal deşi sînt anormală"), a-şi tasa experienţa de pînă atunci, a-şi reconsidera atitudinile. Mai mult în glumă decît în serios se compară cu celebrul surghiunit tomitan: "am cel puţin trei lucruri în comun cu Ovidiu: poezia, nasul (Publius Ovidius Naso) şi exilul...". Mai mult în serios decît în glumă dă glas decepţiei d-sale faţă de România. într-o însemnare datată 1993, declară franc: "în nici opt ani de zile, am achiziţionat, aici şi în Anglia, mai mult respect, recunoaştere şi entuziasm decît în patruzeci de ani în România!" Aşa cum altădată se considera respinsă de Partidul comunist, o mal aimée în raport cu acesta, acum afirmă că s-a simţit respinsă de România: "începînd (...) de la sfîrşitul lui 1947, începutul lui 1948, situaţia mea de persona non grata a continuat, practic, pe parcursul vieţii mele în România, cu unele trecătoare intermitenţe". Cum aşa? Poetă a regimului comunist, la care a aderat cu un entuziasm ce nu l-a dezminţit niciodată, intrată, în pofida unor neajunsuri colaterale, minime, în lista autorilor "consacraţi" ai acestuia, Nina Cassian se plînge de tratament