Mînzul s-a născut în 384 î. Cr. într-o familie înstărită din Stagira, oraş aflat în nordul Greciei, conştiinţa originii sale suspuse insuflîndu-i o aroganţă constantă de care nu avea să scape toată viaţa. Pe deasupra, avea apucăturile simandicoase ale unui filfizon tipic, îmbrăcîndu-se cu o grijă vestimentară mergînd pînă la scliviseală. Purta inele pe mai multe degete şi avea grijă să-şi întreţină părul după ultima tăietură a modei. Confirmîndu-l avant la lettre pe Nietzsche, a cărui repulsie faţă de filosofi avea să-l facă pe neamţ să scrie că gînditorii speculativi suferă în mod cronic de indigestie, mînzul acuza simptomele unei boli de nutriţie din cauza căreia picioarele îi erau subţiri şi în aparenţă neajutorate. Gracilitatea aceasta nu avea însă să-l împiedice să transforme plimbarea în ipostază privilegiată a gîndirii ambulatorii, consacrînd-o în istorie sub numele de gîndire peripatetică.
Apoi, mînzul avea o fire arţăgoasă şi caustică, băţoşenia sa belicoasă făcîndu-l să fie greu de suportat chiar şi în ochii apropiaţilor. Se pare că la 17 ani i-a căzut din întîmplare în mînă dialogul Gorgias de Platon şi, citindu-l, a lăsat dintr-o dată gospodăria şi vinurile sale, plecînd la Atena şi punîndu-şi viaţa în slujba filosofiei. Întîmplarea aceasta este povestită chiar de Aristotel, atîta doar că ea este înfăţişată ca şi cum protagonistul ar fi fost cu totul altcineva, un ţăran din Corint. Forma aceasta de autobiografie în care evenimentele propriei vieţi sînt puse în seama altuia nu i-a putut însă înşela pe cercetători, astăzi considerîndu-se aproape unanim că ţăranul din Corint este de fapt Aristotel şi nimeni altul.
La Academia platonică din Atena, Aristotel va sta 20 de ani, iubindu-şi maestrul cu o dragoste statornică şi necondiţionată, a cărei ardoare nu avea însă să-i întunece spiritul critic sau firea caustică. Platon obişnuia să
