Nu ştim
Nu ştie luna că e luminoasă,
şi nici măcar nu ştie că e luna.
Nisipul că-i nisip. Şi-astfel nici una
din formele vieţii că-i aleasă.
La fel e-al piesei fildeş de străin
de-abstractul şah precum e cel ce-o mută.
A noastră soartă, poate, ce-i tăcută
din scurte bucurii şi-un veşnic chin,
e instrumentul Altuia. Nu ştim;
spunîndu-i Dumnezeu nu vindeci boala.
Zadarnice sînt teama, îndoiala
şi rugăciunea simplă ce-o-ncropim.
Din care arc săgeata a pornit?
Spre ce mă-ndrept? Ce culme a ţintit?
Lui Johannes Brahms
întins în straturi sînt de mîndre flori
ce-n necuprinse zări ai risipit
de viitor. Să nalţ am năzuit
spre-azur cîntarea dulce de viori.
Azi mă lipsesc, căci pentru-a te cinsti
nu-i de ajuns deşarta osteneală
numită îndeobşte cu pripeală
şi îngîmfare arta de-a slăvi
Spre-a te cinsti nevoie-i de lumină
şi de curaj. Sînt laş. Sînt trist. Nimic
nu-ndreptăţeşte cutezanţa-mi. Mic
sînt bucuria spre-a cînta senină
- cleştar şi foc - de om îndrăgostit.
Canonul meu: să-ncerc necontenit
să potrivesc cuvinte iscusite
din sonuri şi concepte-alcătuite.
Tu nu eşti vaiet, simbol ori oglindă;
eşti rîu ce poate lumea s-o cuprindă.
îndrăgostitul
Un corn de fildeş, trandafirii, luna,
un chip de Dürer, boabele de rouă,
un zero schimbător şi cifre nouă
la număr, toate mă silesc întruna
să spun că sînt, cîndva c-au existat
Persepolis şi Roma, şi că soarta
le-a hotărît-o, nemiloasă, art
pustiitoarei lupte, ne-ncetat.
Silit sînt să-mi închipui rugul, spada
din epopee, zbuciumata mare
ce roade ţărmul nalt, necruţ
