După lectura Jurnalului portughez, eram curios să văd ce va scrie Sorin Alexandrescu în volumul care a apărut simultan cu acela al lui Mircea Eliade, la Editura Humanitas, un volum care este, de fapt, un fel de "îndreptar" de lectură al jurnalului ataşatului de presă de la Lisabona (Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, 2006). În anumite privinţe, nu am fost dezamăgit. Sorin Alexandrescu are numeroase intervenţii binevenite şi măsurate. Spre exemplu, el clarifică contextul acţiunilor de propagandă culturală ale lui Eliade în Portugalia sau aduce precizări necesare despre poziţia aceluiaşi Eliade faţă de conservatorismul şi autoritarismul vremii. În alte privinţe însă, nu pot considera lucrarea lui Sorin Alexandrescu decît ca o tentativă de "spălare" a unui Mircea Eliade profund problematic, aşa cum reiese el din paginile Jurnalului portughez.

Trei chestiuni doresc să ating acum. Mai întîi, megalomania lui Eliade. Oricine a citit Jurnalul nu a putut să nu observe că acesta are, în fond, un singur personaj: Eliade-geniul-fără-egal. Cum tratează acest fapt Sorin Alexandrescu? Cu înţelegere, to say the least. Autorul nostru recunoaşte că "unele aprecieri de sine pot fi taxate drept adevărată egolatrie" (p. 222). Dar tot el crede că e vorba doar de un "exces pozitiv în autoevaluare" şi că aceste "excese" trebuie considerate în opoziţie cu "opinia extrem de negativă despre sine" în legătură cu incapacitatea sa de a duce la bun sfîrşit ceva. Prin urmare, conchide Sorin Alexandrescu, e ceva "normal". Toţi marii autori (Barthes, Greimas etc.) pe care i-a cunoscut, ar fi posedat aceeaşi "siguranţă" de sine.

Din păcate, aici avem de-a face cu o eludare a adevărului. În Jurnalul lui Eliade nu avem de-a face cu cîteva "excese" izolate şi nici cu o simplă "siguranţă de sine". Eliade se extaziază ciclic ori de cîte ori îşi imagin