Mai puţin de o lună ne desparte de principalul eveniment al - cel puţin - ultimului deceniu, găzduit de România: sommet-ul Francofon de la Bucureşti. Cu excepţia ediţiei româneşti a Forumului Crans Montana, din 1996, nici o altă reuniune la vârf care să adune atât de multe VIP-uri nu a poposit într-un Bucureşti aflat într-o continuă criză de spaţii publice, drumuri practicabile, hoteluri civilizate şi oameni pricepuţi să organizeze evenimente de o asemenea amploare.

Alegerea Bucureştiului pentru a găzdui actuala ediţie a reuniunii ţărilor „care au în comun limba şi cultura franceză” este rezultatul unor demersuri efectuate pe termen lung şi începute odată cu invitarea României ca observator la ediţia de la Paris din 1991 şi continuate după primirea sa ca membru cu drepturi depline în 1993. Cu toate că puţine sunt ţările care dispun de o logistică adecvată, sommet-uri de succes au avut loc şi în Liban, şi în Coasta de Fildeş, şi în Mauritius sau în Vietnam.

Oferta făcută de ţara noastră, prin preşedinţii Iliescu şi Constantinescu, a avut darul să se materializeze sub un preşedinte necunoscător al limbii şi adept al unor alte axe politice. Dar astea sunt ironiile soartei şi abia aştept să-l aud pe dl Băsescu salutându-şi invitaţii în limba lui Moliere. Până atunci mai este ceva - şi anume ultima „sută” a pregătirilor. După o lungă perioadă de calm, mai mulţi lideri politici s-au trezit din letargia estivală cu spaima că debutul sommet-ului ne va prinde cu „pantalonii în vine”: cu străzi încă neasfaltate, cu trasee neasigurate, cu o populaţie nepregătită pentru şocul celor trei zile de restricţii, dar, mai ales, cu o categorie de manageri lacomi şi puşi pe dat tunuri pe pielea oaspeţilor. Hotelierii români, mai ales, n-au văzut în această manifestare decât prilejul de a-i jupui pe invitaţi, şi nu ca o prezentare, ca o investiţie de imagine pentru ce va să u