O data ca eram la serviciu. Dar nu doar de asta: pur si simplu imi e greu sa intru, cand ma stiu necredincios, intr-o biserica asa de mare.
Mi-e frica sa dau ochii cu un cult al unui Dumnezeu preocupat de faulturi si lovituri de la unspe metri, al unui Iahve grabit cu cartonasul rosu pentru echipa necredinciosilor (crestini, daâ nu ortodocsi, na!).
Acum vreo 2000 de ani, in acelasi gen de constructie cu tribune de jur imprejur, primii crestini erau mancati de lei, in vreme ce idolatrii de pe margine se distrau. Azi e exact invers: Mega-Crestinii au luat loc in tribune si asteapta sa le pice cineva cu alta parere, care sa strige Huo! Sa spui ca nu crezi in Steaua inseamna sa te condamni la linsaj public, mediatic sau in statia de autobuz. Si asta pentru ca Martori ai lui Steaua suntem (aproape) toti.
Pe vremuri, chestia asta se numea sport. Astazi e un fel de noua religie, mai spectaculoasa vizual decat ce poate sa ofere Clubul IPS Teoctist. Si, in acelasi timp, mai putin consumatoare de calorii decat un drum prin desert cu atacantul central Moise. "E distractie, vere!" - mi-ar spune sigur cineva mai putin preocupat de asemenea fineturi.
Dar ne alegem cu ceva din punct de vedere economic din distractia cu meciul? Asa cum observa si Ovidiu Nahoi, cu datoriile clubului, care se va scula primul de la masa, sub pretext ca are antrenament, si ne va lasa pe noi cu nota de plata. Dar nu asta e marea problema - nu taxele din urma, ci taxele care vin.
Steaua, ca si alte institutii de fotbal de mare succes, produce o multime de bani. Cand si daca ei sunt inregistrati legal, o parte se duc la bugetul de stat, adica in bietele scoli, spitale si sosele ale patriei. Daca nu, se duc in masini straine si bijuterii si-n case in strainatate - adica in deficit comercial, pentru echilibrarea caruia trudesc inca o ora inca o mie de biete textiliste din Mold
