In Franta, traditia unei mari literaturi, care a dat cateva secole tonul si a iradiat pe mapamond, face ca statutul de scriitor sa fie inca foarte ravnit, de vreme ce fiecare an aduce in librarii sute de debutanti.

Asta in timp ce numarul cititorilor scade prin disparitia naturala a generatiilor dependente de trairi si emotii mediate prin scris, de hrana spirituala (sau doar snoabe si dornice de subiecte de conversatie in societate). Noile generatii, avand la dispozitie mai variate mijloace de a evada din rutina, snobisme indreptate in alte directii si mult mai putina tihna, apeleaza in general la carti doar ca insotitoare la drum (cand nu e preferat laptopul), ca somnifer (cand nu se adoarme cu televizorul deschis), sau ca sfatuitor in diferite probleme de sanatate, de cuplu, de cariera etc. Dar chiar si asa, chiar si cu francofonia in declin, industria cartii franceze isi mentine un public satisfacator, alimentat mereu cu noutati pe toate gusturile. Mai ales romane, caci romanul ramane cel mai popular gen, desi nici el nu mai e ce era odinioara. Sub numele-umbrela incap acum tot felul de constructii literare, nu neaparat o poveste cu cap si coada. Cum din necesitati profesionale, dar si din curiozitate si placere urmaresc presa literara din Hexagon, mi s-a intamplat adesea ca, la un timp dupa cronicile elogioase citite acolo, sa am acces la romanele mult laudate si sa fiu dezamagita rau: vesnicul triunghi -patrat-poligon amoros, vesnicele amintiri din copilarie si experiente sexuale precoce, aceeasi rafuiala cu parintii si societatea, aceeasi deruta existentiala tratata cu sex, drog & rock, aceeasi predilectie pentru medii marginale si nevroze de tot soiul. Grafomania pe aceste teme a devenit plicticoasa, ca si dorinta de a soca sau exercitiile delirante de stil si despicarea in patru a firului epic subtirel si incalcit. In sfarsit, vreau sa spun ca nu