"Ajutati-l sa fie aproape ca noi!"

Il cheama Vasile Balan, are 21 de ani si este prietenul meu. L-am cunoscut pe strada si nu v-as fi scris, daca n-ar fi amenintat sa ajunga, din nou, acolo. Tanjind dupa afectiune si prietenie, isi tara trupul, cu miscari haotice, dar cu zambetul pe buze, pravalindu-se, adesea, pe asfalt. Are din nastere o tetrapareza spastica chinuitoare si i-ar trebui un insotitor, dar acasa, un termen de altfel impropriu, nu are cine sa aiba grija de el. Tatal lucreaza la o fabrica de pantofi, si o mare parte din zi este plecat, iar mama lui, depasita de situatie, se macina incet, din pricina alcoolului. Fratele mai mic lucreaza, si el, pe unde poate, iar despre surioara sa, pe care o stia pe undeva la tara, la bunici, nu mai are vesti de ani de zile. In aceste conditii, la scoala nu a reusit sa ajunga niciodata. Cativa oameni cu suflet, care l-au cunoscut tot pe strada, au incercat sa-l ajute si, pentru ca nu (mai) avea o identitate sociala, au trebuit sa inceapa prin a-i face certificatul de nastere si buletinul, si abia apoi a urmat certificatul de handicap grav, in baza caruia a putut primi o pensie de doua milioane de lei. A fost internat mai intai la Spitalul de Ortopedie de la Foisorul de Foc, unde doctorul Dinu Antonescu i-a facut sase operatii la membrele inferioare, pentru a-i ameliora deplasarea. A infundat paturile spitalului, fara sa se dea jos un an de zile. Intre timp, parintii au fost evacuati de proprietar din locul in care locuiau si au ajuns sa stea, impreuna cu fratele lui Vasile, intr-o mansarda de 10 metri patrati, fara apa curenta si caldura. In conditiile acestea, spitalele au devenit pentru el, pe cat s-a putut, si casa sa: Sf. Luca, inca o data Spitalul de Ortopedie, apoi, inca doi ani, recuperarea la fostul Budimex, mare parte din timp petrecandu-si-o aici, in lipsa solutiilor de institutionalizare la un cami