Partidul Conservator a propus, prin preşedintele său, o măsură radicală: izolarea Partidului Democrat. Lipsirea sa de aliaţi, ca o măsură de represalii împotriva unei atitudini tot mai agresive şi mai hrăpăreţe, de profitor unic al beneficiilor guvernării.

Justificată pe fond, iniţiativa conservatoare nu are prea mari şanse de reuşită. În primul rând, pentru că scena politică este extrem de fluidă, alianţele şi mezalianţele succedându-se într-o logică ce ţine doar de beneficiul prezent şi de interesul de grup. Consecvenţa nu este una dintre calităţile de frunte ale politicianului român. Şi nici interesul general. Procese de izolare s-au mai manifestat, dar ele nu au fost rezultatul unor demersuri organizate, programatice, ci al unor realităţi ireconciliabile. Cel mai izbitor model de izolare l-a oferit, consecvent, PRM-ul. Programul său ideologic, metodele electorale l-au separat net de celelalte formaţiuni.

Cu excepţia unei scurte perioade de sprijin guvernamental acordat Executivului condus de Nicolae Văcăroiu, PRM s-a aflat tot timpul într-o opoziţie specială, singulară. Nici alături de „istorici”, nici alături de PDSR-PSD, Vadim nu a fost perceput ca un component unui „arc de opoziţie”. Ba, chiar, în intervalul 2000-2004 am avut de-a face cu două Opoziţii distincte, cu interese şi obiective diferite, ceea ce n-a făcut decât să consolideze poziţia partidului-stat. PSD-ul, la rândul său, a fost izolat şi în 1996, când a avut, totuşi, cel mai mare scor electoral, dar n-a avut parteneri cu care să meargă la guvernare, şi nici în 2004 când situaţia s-a repetat.

Cu izolarea PD-ului este o altă poveste. Partidul Democrat a fost şi este partidul Preşedintelui. Preşedintele, la rândul său, este preşedintele democraţilor, nu şi al liberalilor, ungurilor sau conservatorilor. Atitudinea lui Băsescu, preluată şi amplificată de Partidul Democrat, a condus spr