- Cultural - nr. 169 / 29 August, 2006 Atelier fragil

,,Aici sint eu, un solitar,/Ce-a ras amar si-a plans mereu..." Gasim mereu locuri (si locuiri) pe care timpul nu le altereaza, ci le da durata. Le sporeste cu neuitare. Si cu stranie frumusete. Intoarcerea poate deveni, astfel, un admirabil exercitiu de fidelitate. Caci "multe trec pe dinainte", insa poetii mei raman acolo. Intre ei, Bacovia. Spirit de o sensibilitate adanca, George Bacovia a incercat toate nuantele deznadejdii. Iar daca septembrie este luna in care se implinesc cei 125 de ani de la nasterea poetului, e pentru ca toamna _ cu ruginiul ei imprastiat pe caldaram, in parcuri si-n suflete _ ofera decorul ideal in care il putem regasi pe Bacovia. Decorul in care putem simti bacovian: "Tacere... e toamna in cetate.../ Ploua... si numai ploaia da cuvant -/ E pace de plumb, e vant...(Note de toamna) Poet al intensitatii, traversand melancolii, nevroze, amurguri apasatoare, Bacovia isi face din suferinta un stil, o conventie. Tristetea devine culoarea fundamentala a scrisului sau. Culorile bacoviene sunt culori ale nefiintei. Albul si negrul nu sunt culori; ele semnifica tocmai absenta culorii. Iar claustrarea, pustiirea bizara a lumii, dezechilibrul ei, spleenul, singuratatea ravasitoare a fiintei inseamna, de fapt, moartea lumii interioare. O lume in care timpul clipise deja, intr-un tragism sfasietor, iar eul incearca alienarea. Bacovia are mereu constiinta singuratatii sale (ca eu, dar si ca fiinta istorica), obligat sa traiasca sub teroarea timpului, intr-o permanenta stare de teama si de nesiguranta. Eul creator si eul empiric s-au dorit mereu la marginea existentei, la marginea istoriei. Fuga de Centru, inspre "cercul stramt" il face sa declare: "Ma tulbura vederea ei in centru...poate pier" (Divagari utile). Bacovia vede fiinta ca nefiinta. De aceea a fost numit "omul de la marginile vietii",