O casa prapadita adaposteste noua suflete. Si-or mai veni si altele, dac-o vrea Dumnezeu... Cu totii sunt unsprezece suflete. Costica Jianu, nevasta-sa, Tudorica, si noua copii. Stau cocotati pe un deal din Greci. Acolo a mostenit barbatul casa de la ai batrâni. Si cum a mostenit-o, asa o are si azi. Nimic n-a mai facut la ea, ca, spune Tudorica, n-au cu ce. Ba, acoperisul e nou, l-a pus din mila primaria, dupa ce a luat foc casa acum vreo trei ani. In rest - ruina! Ridicata din chirpici pe o movila de pamânt, cu peretii farâmati pe la incheieturi de anii multi care au trecut peste ei, casa din vârful dealului pare o fantoma spânzurata deasupra tinutului. Nimic in jurul ei: nici gard, nici gradina. Doi câini - unul priponit la apus, celalalt la rasarit, sa pazeasca averea! - urla stingheri in lant, pititi in doua gropi facute cu ghearele in pamânt. Pasari nu sunt, vite ori porci nici atât. Buruieni si maracini cât vezi cu ochii imprejmuiesc cele doua odai acoperite cu tigla. Din loc in loc, din iarba rasare câte un picior sau o scafârlie de papusa, primita demult de vreunul dintre copii si lasata sa putrezeasca acolo, laolalta cu haine zdrentuite si resturi de mâncare. Altceva n-au Jienii, pe toata intinderea curtii lor. „Ce sa facem, daca nu avem din ce sa luam altceva...“, se tânguie Tudorica, numarând cu privirea saracia din jur. „Niste alocatii si ajutorul social, asta e toata bogatia noastra... Când are timp, Costica mai merge cu ziua la munca. Dar nici acolo nu se dau bani ca lumea. Asa, sa nu murim de foame. Cu noi, ai mari, n-ar fi prea mult, ca stim sa rabdam. Dar sunt copiii...“ Chestie de rasa! Noua! Adica atâtia câti le-a dat Dumnezeu, Tudorica si Costica au primit. Cel dintâi a fost Stefan. L-a nascut dupa ce a venit din Breznita, acum 23 de ani. La nici un an, a avenit Ana. Acum e maritata, a scapat deci de o gura de hranit. La fel si cu Ionela, a doua