"Cum poate să moară un om în a cărui grădină creşte salvie?", a fost întrebarea pe care un călugăr din sudul Italiei a scris-o

la lumina unui opaiţ, pe un pergament găsit după 1000 de ani, în cancelaria unei mănăstiri din Salerno, sudul Italiei. De atunci, a urmat o perioadă în care nimeni nu a mai crezut în puterea de vindecare a plantelor, pentru ca acum la început de secol XXI, cercetătorii să pună din nou sub lupă aurul verde al planetei pentru aflarea misterelor pe care le ascund.

Se spune că odinioară, în vremea în care nu existau medicamentele, vracii pricepuţi şi babele meştere în arta tămăduirii erau doctorii satelor de la noi, oamenii fără halate albe care erau în stare să vindece orice boală, doar cu ceea ce Dumnezeu ne-a dat în stăpânire, atunci când ne-a dat drumul în lume. Apa, plantele, pământul, erau leacurile, poţiunile şi prafurile care în diferite doze vindecau suferinţele oamenilor şi ale animalelor. Peste tot în lume oamenii apelau la plante pentru a-şi vindeca trupul. {i ca să spunem doar despre salvie câte ceva, druizii credeau că poate să-nvie morţii, iar medicii Egiptului antic îi cunoşteau efectul miraculos asupra bărbaţilor impotenţi şi sterili.

Existau metode de tratament care astăzi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetărilor şi criteriilor modernităţii. "O alifie" preparată din excremente de oaie, menită să vindece rănile, care conţine bacterii, miere şi mucegai, acţionează după o aplicare de câteva zile, ca un antibiotic. Privite cu suspiciune dar confirmate ca "vindecătoare", tratamentele cu urina şi fecale de animale erau practicate pe scară largă în ţările europene cât şi în Asia. "Le practicau şi vindecătorii de pe la noi. Spălatul cu urina proprie, făcea tenul frumos, asta îmi mai amintesc, şi chiar şi fetele din generaţia mea încă mai aplicau metoda asta. Nu îmi amintesc să fi fost vreuna c