Aflat în vizită la Washington în toiul crizei din Liban, preşedintele Băsescu s-a grăbit, după un prost obicei al său, să declare că România va trimite trupe în Liban dacă i se va cere. Or, la acel moment nu se ştia exact cum avea să se rezolve situaţia explozivă din Orientul Mijlociu şi cine îşi va asuma sarcina administrării situaţiei. Probabil că Traian Băsescu a vrut să-i facă o surpriză prietenului şi colegului său de axă, George Bush, în virtutea ideii că pe oriunde se pune de un război, trebuie să fie şi americanii.

Libanul s-a dovedit, până la urmă, a fi o „afacere europeană”. Prin tradiţie şi prin excesiva implicare a americanilor de partea Israelului. Era suficient de limpede că Statele Unite nu ar putea juca rolul de arbitru aici. Nu şi pentru diplomaţia românească (oare mai avem aşa ceva?) şi nici pentru preşedintele Băsescu, cel orbit de strălucirea „Marelui Licurici”. Evident că oferta noastră pripită nu a fost luată în considerare de nimeni.

Nici măcar de guvernul român. Ministrul Apărării s-a grăbit să explice că nu avem bani destui nici pentru efectivele din Irak şi că, deja, prezenţa ostaşilor români pe trei teatre de confruntare – Afganistan, Irak şi fosta Iugoslavie – depăşeşte nu doar posibilităţile, dar şi logica implicării.

Între timp, procesul de pacificare a Libanului a fost preluat – aşa cum ar fi fost normal să se întâmple şi în cazul Irakului – de către Naţiunile Unite. Sub umbrela organismului abilitat, comanda a fost preluată de Franţa, în virtutea relaţiei sale istorice cu zona, care va trimite un eşalon consistent. Franţa va fi dublată de Italia, alte câteva ţări exprimându-şi deja intenţia de a fi prezente în calitate de pacificatori. Şi, cum nimeni nu ne-a mai întrebat şi pe noi – cu atât mai mult cu cât se cunoaşte preferinţa noastră pentru alte „axe”, decât cea europeană – nu i-a mai rămas preşedintelui nostru al