Pâna la sfârsitul secolului XVI, muzica a fost sub tutela Bisericii, dupa care si-a luat zborul catre propria-i libertate. Astfel, a sosit timpul fiecarui mare muzician, precum: Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven, Strauss etc. Marii critici muzicali ai lumii apreciaza ca „Bach este cel mai desavârsit reprezentant, cea mai inalta intrupare a tot ce a fost mai nobil in muzica trecutului, temelia mare si solida, pe care avea sa se ridice muzica viitorului“. De asemenea, Vasile Pârvan consemna: „O pagina de Bach te armonizeaza cu cosmosul pentru o zi intreaga. A asculta o fuga de Bach e ca si cum te-ai recunoaste pe tine ca element al aceluiasi univers stapânit de aceleasi legi ale armoniei universale (...) Visez la o viata in care toate faptele ar fi patrunse de muzica“. Despre Haendel criticii spun ca era inzestrat cu geniu, ca a reusit sa indrepte atentia poporului englez catre muzica, daruindu-i o muzica nationala. Pe Haydn l-au numit parintele simfoniei si al quartetului modern, iar muzica lui Mozart a fost comparata cu „apa care curge din fântâni, cu apa care izvoraste printre crestele solitare si coboara navalnic prin paduri si câmpii, dupa care este imblânzita si mladiata pentru a-si raspândi binefacerile asupra intregii omeniri“. Beethoven a fost asemuit unui sfânt superior care vorbeste dincolo de hotarele acestei lumi, prin fluidul unui medium. Apoi au urmat Chopin, Ceaikovski, Wagner, Brahms, Debussy si alti titani. Absolut toti i-au incântat pe melomani cu lucrarile lor. Emil Cioran reflecta: „Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sa fim, iar magia ei ne incânta pentru o clipa transpunându-ne in lumea noastra ideala, in lumea in care ar fi trebuit sa traim. Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la radacinile primare ale existentei. In el ramâne numai ritmul pur al existentei, curentul imanent si organic al vi