Nimeni dintre cei care l-au cunoscut, ca si dintre cei ce i-au fost aproape in feluritele ceasuri ale vietii, nu poate crede ca profesorul Mihai Nichita a plecat dintre noi in alta parte decit intr-o biblioteca sau intr-o sala mai mare de curs.
Pentru ca, pentru noi toti cei care l-am cunoscut, fragila fiinta paminteasca a domnului profesor Mihai Nichita s-a identificat in memoria noastra afectiva cu imaginea cartii tinute ore in sir in miini, cu aplecarea fara margini in timp peste vrafuri si rafturi de carti, dar si cu chipul concentrat nu la discursul din sala, ci la idee, al profesorului urmarit de zeci de ochi si adnotat, cu priceperea incepatorilor, in caiete, de zeci de miini timide de studenti.
- Un profesor adevarat
Domnul profesor Mihai Nichita a plecat sa-i intilneasca pe toti inaintasii nostri dascali de litere clasice care au facut fala filologiei latine si grecesti din Romania ultimului secol incheiat, de la un Burileanu, Murnu, Valaori, Papacostea, Herescu, Capidan, Frenkian, Banateanu, Pippidi, pina la un Graur, Barbu, Himu, Dobroiu, Fischer. Nume si umbre pentru cei care, ieri si astazi, le urmarim profesia si pasiunea, prin opere, avindu-l ca ultim sosit pe profesorul Nichita. Ei au cladit cultura clasica in Romania, au facut-o „mare“ din punct de vedere spiritual, dar si moral. Profesorul care acum se odihneste intru eternitate ne-a dat un ultim, greu repetabil, indraznesc sa spun irepetabil exemplu.
A fost, inainte de toate, pentru mine si pentru toti cei care l-am cunoscut ca discipoli, fie si indirect, Profesorul cu majuscula, Dascalul prin excelenta. Cind aveai ora cu domnul Nichita, intrai temator in sala si ramineai pironit in banca. Nu aveai curajul sa deschizi, de acolo, gura, sa-ti dai cu parerea, sa arunci vorba la intimplare. Cind domnul Nichita inchidea usa salii si, cu pasi masurati, nicioda
