Convenţia Democratică a fost, cu adevărat, o găselniţă, într-un moment politic în care opoziţia era extrem de fărâmiţată şi confruntată cu un bloc masiv care, la primele alegeri libere, luase majoritatea absolută a voturilor. În ciuda bunei percepţii a istoricilor, partidele care se reclamau ca descendente ale formaţiunilor antebelice nu au obţinut, în mai 1990, decât circa 20% din voturi. Progresul nu a fost substanţial nici în 1992, când bătălia de fond s-a dat între aripile fostului FSN şi când „aripa dură” rămasă fidelă lui Iliescu, a avut câştig de cauză în faţa aripii „reformiste” a lui Petre Roman. Până la alegerile din 1996 nimic important, de fond, nu s-a petrecut în structurile partidelor istorice - PNL, PNŢCD şi PSDR. Ba, din contră, între timp PNL-ul, liderul din ‘90, se fărâmiţase în nenumărate aripi şi aripioare, pe care nimeni nu părea capabil să le mai reunească vreodată.
Atunci a apărut, însă, dinspre societatea civilă - mai exact dinspre acea parte a sa ce se simţea datoare să suplinească lipsa de programe şi de iniţiative ale partidelor înrolate în această zonă a spectrului politic - via programele de sprijinire a democraţilor din ţările Europei de Est puse în mişcare de către instituţii şi fundaţii americane, precum NED - National Endowment for Democracy. Atunci a apărut ideea unui conglomerat de partide, asociaţii, fundaţii şi mişcări care, împreună, să atragă un număr suficient de sufragii pentru a echilibra balanţa electorală. Cât de complicată a fost punerea în practică a acestui proiect îşi mai aduc aminte nu puţini dintre cei care l-au parcurs. Remarcabilă a rămas, însă, formula care a transformat o adunare aritmetică într-un logaritm algebric. Practic, voturile acordate conglomeratului CDR nu s-au adunat, ci s-au înmulţit, printr-o logică proprie acestor fenomene.
Formula CDR a rămas un model pe care, în mai multe rânduri, poli