- Diverse - nr. 171 / 31 August, 2006 Polemica la romani Spiritul polemic a reprezentat, in cultura romaneasca, un vector de incontestabila importanta, al asumarii, inainte de toate, a unei identitati proprii in confruntare cu altceva. In acelasi timp, rolul polemicii a fost, intotdeauna, salutar: demascarea imposturii, revitalizarea unor idei, notiuni sau institutii, disociere benefica a contrariilor, repunere in discutie a unor concepte sau teme cu contur perimat. In acelasi timp, marile noastre polemici au impus, dincolo de problematica lor, prin stilul lor impecabil ritmat, prin expresia perfect articulata logic si formal, prin urbanitatea aprecierilor. Era comunista a fost, cum se stie, una a discursului monocrom, intens ideologizat, in care polemica era aproape cu neputinta; disputele pe teme date, cate erau, nu puteau sa-si ingaduie o prea mare libertate de expresie. Dupa 1989, instinctul polemic al romanilor s-a dezlantuit, cu asupra de masura, fara insa a se incadra prea strict in articulatiile retoricii genului polemic, in normele expresive pe care le presupune acesta. Decenta formularilor, autoritatea morala a polemistului, vocatia constructiva, argumentatia stransa, rigoarea expresiei, detasarea necesara, toate acestea au fost inlocuite, adesea, de atacul la persoana, de apelul la expresia vitriolanta, de recursul la tonul acerb, ori la detenta isterizanta a frazei. Civilizatia polemicii decurge tocmai din respectarea normelor elementare de existenta ale acestui gen de discurs: circumscrierea adevarului, asumarea nuantata a ideilor expuse, un anume cod al onoarei ce se cuvine a fi urmat, rigoarea logica a argumentatiei si, nu in ultimul rand, o turnura etica subiacenta ce trebuie sa insoteasca mereu dialogul polemic. Trebuie sa recunoastem ca putine dintre dezbaterile polemice de astazi se incadreaza in aceste tipare mai curand ideale. Majoritatea cont