Sintem la festivalul Anonimul. E prima editie si ne pomenim unul in fata altuia linga vaporul care ne va duce pret de citeva ore spre Sfintu Gheorghe. Am inghetat unul linga altul, pe acelasi vapor. Amindoi ne-am imbracat prea subtire. Am ris pe ascuns unul de altul. Racisem un pic. Amindoi foloseam tot timpul un spray de nas. Respiram greu. Am fost cazati in aceeasi camera.
E dimineata. Undeva pe la zece. Am pierdut niste proiectii si am scapat si micul dejun. Cristi sta in patul de la perete, eu in cel de linga balcon. Deschid incet ochii. Cristi sta cu miinile sub cap. Are ochelarii pe nas, semn ca s-a trezit de ceva vreme. il salut. imi raspunde. Mi se pare un pic tacut. il intreb daca a dormit bine. incepe deodata sa imi spuna ca stie la ce ora intrasem in camera, de cite ori deschisesem geanta mea, ca intrasem sub dus, ca ma spalasem pe dinti, ca fosgaisem ceva cautind din nou in geanta, ca ma bagasem in pat si ca ma foisem o vreme pina sa adorm. Se asterne linistea. Aproape ca nu stiu ce sa-i spun. Continua, serios, spunindu-mi ca pe la doua se trezise pentru ca auzise un fosnet in punga cu ciocolata pe care o cumparaseram impreuna din sat, de teama sa nu raminem fara dulciuri. (Amindoi eram innebuniti dupa ciocolata. El isi cumparase niste biscuiti cu crema de capsuni.) S-a ridicat cu teama din pat, dupa citeva minute bune in care isi facuse curaj. I se paruse penibil sa ma trezeasca pentru atita lucru. A luat repede punguta si a aruncat-o in dulap.
Apoi a inchis repede usa. Izbucnim amindoi in ris. Am devenit nedespartiti.
Am ris de fiecare data comentind filme. Nu am sa mai pot face asa ceva cu nimeni, niciodata, asa cum o faceam cu el. Discutam uneori si ore intregi la telefon. Uneori ii spuneam „radio sant“. Stia orice se intimpla in lumea asta mica a noastra, a cinematografistilor. Cind aveam nevoie sa aflu ceva despre un
