Draga domnule Jean-Claude Guillebaud, vorbiti adesea despre un anumit decalc al bunei constiinte, al spiritelor acestora care se grabesc sa-si strige revolta, oroarea in fata nefericirilor lumii, a nedreptatilor de tot felul etc. Nu este, oare, aici o consecinta naturala a „Imperiului Binelui“ si un efect discursiv a ceea ce presupune acest imperiu? Ma gindesc si la fraza, celebra de altfel, a lui Baptiste-Marrey: „Feriti-va de cei ce predica Binele si, necrutatori, vineaza diferentele“.
Problema celor care invoca neincetat Imperiul Binelui este ca sint convinsi ca fac parte din el si ii arunca, implicit, pe ceilalti – pe toti ceilalti – in ceea ce Georges W. Bush numeste „Imperiul Raului“. in acest sens constiinta buna este inspaimintatoare. Ea presupune o revendicare a inocentei si, ca atare, poate oricind deveni exterminatoare. Daca ma prezint ca izbavit de rau, daca sint convins ca raul este in afara mea, atunci voi fi tentat sa-l elimin, eliminindu-l pe Celalalt. Raul este Celalalt. Prin urmare, Celalalt trebuie combatut. in acest fel ajung, mai devreme sau mai tirziu, aparatorii „binelui“ sa incarneze ei insisi „raul“ pe care pretindeau ca-l combat. in realitate, stim ca acest rationament este consecinta unei neintelegeri tragice. Ar fi mai drept sa acceptam ideea ca avem cu totii o legatura oarecare cu raul, ca el poate sa locuiasca si in noi, ca nu este „exterior“, ci impartasit de toata lumea. Acesta este si motivul pentru care problema raului este deopotriva spirituala si politica.
- „Comunic“
dar n-am nimic de spus
Sigur, si ea trece mereu prin limbaj, prin comunicare – incit v-as intreba, impingind rationamentul si mai departe: daca aceasta din urma este, cum spuneti pe alocuri, unul din „marile mituri ale sfirsitului de veac“, atunci cum poate fi explicata saracia verbala, aceasta „umilire ontologica a Cuvintului“, dupa fo
