La nici cincizeci de ani, George Filipescu (n.1940 – m.1987) incheia o existenta in care opera sa s-a construit ca reflex, ca meditatie asupra datelor ei grave, fundamentale, cu o luciditate pe care o descoperim in toate registrele ei.
Pe omul George Filipescu nu l-am cunoscut. Portretul pe care incerc sa-l construiesc acum este cel pastrat de memoria lucrarilor, de cea a prietenilor, de pagina pe care el a facut insemnari„Pentru mine, orice cuvint spus despre vraja plastica scade din valoarea mesajului plastic. Ideea plastica nu are nimic cu cuvintul sau cu fraza literara“. Asa suna una dintre insemnarile pictorului, un avertisment asupra caruia ne oprim intrebator, o data in plus, in sinteza pe care ne-am propus sa o facem acum, cind totul a fost asezat in perimetrul bine stabilit al timpului. Am patruns in atelierul, in casa sa, i-am vazut pinzele si numeroasele vase de ceramica, am rasfoit caietele de note, am citit ceea ce s-a scris despre el, am ascultat ginduri ale celor apropiati. George Filipescu a fost un artist complex, un continuu nemultumit, un spirit sintetic. Opera sa nu este o lectura comoda, ea devenind incitanta atunci cind pictorul isi exprima transant neincrederea in cuvint, in textul nascut pe marginea ei. Dar nu sintem primii care ne aventuram pe acest drum. „Ca orice personalitate aparent transanta, noteaza Calin Dan, George Filipescu era un problematic in straturile intime ale fiintei sale. Atitudinile taioase ascundeau infinite complicatii, robustetea exterioara ocolea un labirint de fragilitate.“
Lucrarea Omul care isi duce crucea devine premonitorie pentru destinul sau artistic. Laconic, semnele pe care el le-a lasat poarta acum intreaga gravitate a mesajului. Tragismul pare sa fi fost o componenta importanta a creatiei sale, fara insa ca acest lucru sa-l plaseze in zona implacabilului. Citeva au fost temele in jurul car
