Decizia Romaniei de neparticipare cu trupe la misiunea UNIFIL II din Liban a fost o sansa pierduta pentru politica externa. Exista insa, uneori, momente in care ratarea unei oportunitati nu, e neaparat, prilej de acuzatii.
Incerc sa inteleg situatia dificila in care a fost pus presedintele Traian Basescu pentru luarea unei decizii. Voi analiza avantajele si dezavantajele hotararii administratiei de la Bucuresti. Sa incepem cu dezavantajele.
In primul rand, vom da prilejul partenerilor europeni sa creada in continuare despre noi ca participam la orice misiune din initiativa SUA, refuzand in schimb o misiune sub egida ONU, cu serioasa implicare a UE. In al doilea rand, am ratat oportunitatea de a transmite Frantei, ce conduce UNIFIL II si are interese istorice in Liban, ca suntem interesati de o reapropiere puternica, politica si militara. Dupa cinci ani de optiune total proamericana, misiunea din Liban era cea mai buna sansa de a demonstra Parisului ca dorim sa regasim echidistanta in politica externa. Mai ales cu patru luni inainte de intrarea in UE.
Ma asteptam ca premierul Tariceanu, un bun contributor la bugetul Frantei prin vanzarea de autoturisme in Romania, sa pledeze cauza implicarii noastre. Inca o data, prim-ministrul a ratat sansa de a demonstra ca este om de stat. Ramane un om de afaceri, aflat la mijlocul distantei dintre sef de partid si de Guvern. Cu evidente derapaje in curbe cu dificultate medie.
Misiunea din Liban ar fi fost un argument solid si pentru o rectificare a bugetului Apararii pe 2007. Sub mandatul celui mai slab ministru din istoria Armatei, am reusit performanta rusinoasa de a ne incalca angajamentul scris fata de NATO, de alocare a 2,38% din PIB pentru Aparare.
Nu pledez pentru trimiterea militarilor romani sub tirurile rachetelor Hezbollah. Cred ca optiunea noastra putea pentru mijloace noncombatante. Din c
