În numărul din luna august 2006 al revistei Elle, dna Oana Orlea - deşi subliniază pe bună dreptate cîte slăbiciuni poate avea memoria noastră - afirmă următoarele: că, la 16 ani, deci prin anii 1951-1952, elevă fiind, a fost demascată pentru viaţa ei în totală contradicţie cu morala socialistă a zilei, în ziarul Scînteia tineretului, într-un articol intitulat "Prinţesa dolarilor" şi semnat de Radu Cosaşu. Dna Oana Orlea susţine că îşi aduce foarte bine aminte de mizeriile din acel articol. Supun memoriei ei următoarea situaţie: în anul 1950, am fost exclus din redacţia acelui ziar (nuvelele mele dau seamă exact, aproape documentar, de ce...), trimis ca frezor necalificat la Uzinele "Timpuri noi" de unde am fost recrutat în armata Republicii Populare Romîne. Între anii 1951-1952 - cînd domnia sa fusese demascată în organul central al UTM - eram soldat, apoi caporal în unităţi militare din Oradea şi Cluj. Practic, era imposibil să scriu despre o "Prinţesă a dolarilor" din Bucureşti, într-un ziar care mă ţinea într-o dizgraţie stabilă. Ce a urmat din â53 pînă în â56, tot în nuvelistica mea se poate găsi şi citi. În fine, oricît îmi displac argumentele extraliterare, pot aduce martori, încă în viaţă după 50 de ani, chiar de la secţia de învăţămînt a acelui ziar, plus, pentru a-mi păstra surîsul, livretul meu militar.
Sînt recunoscut ca un scriitor care nu s-a temut să-şi privească tinereţea drept în ochi, toate "Supravieţuirile" mele se pot reduce la o carte a păcatelor. Vrea dna Orlea să mă împovăreze cu încă unul de care nu ştiam? Dacă mă confundă, conform unor ipoteze serioase ale martorilor mei? Dacă memoria domniei sale nu e impecabilă? Şi dacă orgoliul nu o va lăsa să-şi recunoască o eroare? În asemenea dileme, Nietzsche susţine că orgoliul învinge. Nu cred că păcătuiesc prin cinism dacă voi vedea în acest episod materie pentru încă o nuvelă, să-i z