Deşi reglementările recente privind dreptul de autor sînt foarte stricte (ca să nu zic draconice), ideea de autor nu este deloc cultivată în România. Mă refer, de exemplu, la cărţile pentru copii, care se adresează vîrstei la care ar trebui să înceapă formarea principalelor comportamente culturale. Pe coperta majorităţii numele autorului figurează extrem de rar. Fie acesta Andersen, Perrault, Fraţii Grimm sau Ion Creangă. Multe dintre poveşti sînt adaptate şi atunci, într-un colofon minuscul de pe coperta a patra, se întîmplă să fie menţionat autorul textului. Semnificativ este că nici în acest caz cuvîntul autor nu apare, ci doar acela de text, în paralel cu ilustraţia. Judecînd după frecvenţa numelui unor textieri - franţuzoaica, probabil, Marie Duval -, presupun că editorii străini procedează cîteodată ca şi ai noştri. Lipseşte de obicei şi traducătorul, al poveştii originale ori al textului adaptat. Exemple sînt nenumărate. Iată cîteva edituri care şi-au făcut o practică din eludarea autorului, adaptatorului sau traducătorului: Egmont, Crişan, Flamingo, Iri.

Copilul de astăzi determinat să-l ignore pe autorul cărţilor lui de căpătîi devine mîine adultul preocupat exclusiv de natura cărţii, piesei de teatru ori a filmului fără să aibă idee de autor, de regizor ori de traducător. Redactate adesea de scriitori, programele de televiziune nu indică niciodată numele regizorului filmului, nici dacă e o somitate, şi nici prin excepţie pe al romancierului a cărui operă stă la baza scenariului cinematografic. Nefericita ignorare creează subcultură. Despre implicaţiile financiare nu vreau să vorbesc acum. Deşi reglementările recente privind dreptul de autor sînt foarte stricte (ca să nu zic draconice), ideea de autor nu este deloc cultivată în România. Mă refer, de exemplu, la cărţile pentru copii, care se adresează vîrstei la care ar trebui să înceapă formare