"Una din datoriile jurnalistice ar fi să spui: Ťastăzi nu avem nimic de spus sau tot ce vă puteam spune este rutină, trăncăneală, nimicuri. Aceleaşi fleacuri.» E păcat să simulezi. Şi totuşi ăsta e blestemul jurnalismului: un număr precis de pagini în fiecare zi sau săptămînă, lăsată de la Dumnezeu, chiar şi atunci cînd nu se întîmplă nimic. (...) Putem vorbi despre orice, fiindcă pînă la urmă cititorii uită; iar cititorii s-au obişnuit să uite citind prea multe ştiri lipsite de importanţă. Pe de altă parte, nici ei n-ar suporta să vadă o pagină albă. Pentru a afla că nu era nimic de aflat şi de citit, vor pagina scrisă de sus pînă jos. Şi, în felul ăsta, pentru a spune că nu ai ce spune într-un ziar, ajungi să scrii: ŤCutare nu şi-a scris încă viitoarea carte.» Tot o ştire este şi a spune că Nimicul nu face nimic."
Este cam lung citatul - recunosc - dar mi se pare atît de fain, încît nu m-a lăsat inima să mă opresc mai devreme. Pe de altă parte, deşi gîndeam asta, nu aş fi putut s-o spun mai bine ca maestrul. Maestrul, adică Umberto Eco (care a scris textul - din care am luat fragmentul de mai sus - în anul 1994, în cadrul rubricii sale din lâEspresso).
Textul e valabil, desigur, pentru orice formă de agregare a mass-media, nu numai pentru ziare. Deci şi pentru televiziune. Unde mai pui că televiziunea şi-a făcut un titlu de glorie din gestionarea nimicului, chiar şi atunci cînd există destule evenimente demne de luat în seamă la ştiri. Prin urmare, atunci cînd este vară, lumea e plecată în concedii şi cei rămaşi la lucru sînt toropiţi de căldură, nu trebuie decît să lase să meargă în continuare, în virtutea inerţiei, morişca de reciclare a nimicului.
Ce te faci totuşi cînd se epuizează şi aceste resurse de nimic, care pot fi convertite în furaje?...
Ai luat la rînd toate accidentele de pe şoselele patriei, obţinute în cadrul "abonam
