Pe fond nu poţi să nu fi de acord cu ideea promovată de preşedintele Băsescu: desecretizarea completă a arhivelor Securităţii reprezintă pasul decisiv spre normalitate, într-o societate mult prea frământată şi agitată de numeroasele „pete albe” pe harta morală a României. Poate că şi preşedintele Iliescu a avut dreptate amânând momentul pentru o etapă mai calmă, mai aşezată, dar este limpede că a continua în felul acesta nu face decât să menţină un subiect constant de discordie şi de nemulţumire. Mi-e greu să cred că la 16 ani de la Revoluţie şi după răsturnarea unei orânduiri politice, în condiţiile participării României la sistem de securitate colectiv, mai pot să subziste teme care, prin deconspirare, ar mai putea afecta siguranţa naţională. Singurul lucru care mai poate fi afectat este sistemul de siguranţă personală şi, poate, colectivă, pe care secretizarea unor dosare l-a oferit unor personaje care nu-şi merită poziţia pe care o deţin, iar eliminarea - justificată - a acestora mi se pare un act de conştiinţă şi de demnitate.

Cu ce nu pot să fiu de acord este tactica utilizată de preşedintele Băsescu în realizarea acestui obiectiv. Respectiv, asmuţirea unor părţi din opinia publică asupra unor întregi categorii şi întreţinerea acestor focare de discordie. Pentru că odată cu semnalele sale, preşedintele generalizează în mod pripit şi păgubos: el nu vorbeşte despre deconspirarea unor jurnalişti care şi-au trădat meseria scriind articole „secrete” pentru anumite „publicaţii” oculte şi semnând cu pseudonimele pe care li le acordau ofiţerii recrutori. El vorbeşte despre presă, cea compusă din jurnalişti formaţi şi afirmaţi înainte de ‘89, ca despre o categorie integral „mânjită” şi care n-ar avea dreptul moral să mai scrie - punct de vedere îmbrăţişat cu entuziasm de reprezentanţii generaţiei care nu are în rândurile ei turnători la Securitate doar pentru simp